ADEVARAT sau FALS? Au practicat
BLOOD LIBEL mai marii EVREILOR? Adica ucideau ritualic crestini (mai ales
copii) bandu-le sangele? Ati auzit de Sfantul Copil Gavriil?
http://ortodoxinfo.ro/2018/04/16/adevarat-sau-fals-au-practicat-blood-libel-mai-marii-evreilor-adica-ucideau-ritualic-crestini-mai-ales-copii-bandu-le-sangele-ati-auzit-de-sfantul-copil-gavriil/
http://ortodoxinfo.ro/2018/04/16/adevarat-sau-fals-au-practicat-blood-libel-mai-marii-evreilor-adica-ucideau-ritualic-crestini-mai-ales-copii-bandu-le-sangele-ati-auzit-de-sfantul-copil-gavriil/
Au scos video de la:
Asa ca pun altul:
Au scos si video de la:
Asa ca:
Si daca tot ne-am ocupat de treaba asta
cu inlocuitul, hai sa si dezvoltam oleaca subiectul.
O fi adevarat sau fals?
Ati auzit de Sfantul Copil Gavriil,
canonizat de Biserica Ortodoxa Rusa deoarece a fost rapit si ucis ritualic de
catre un evreu? Considerat patronul spiritual al copiilor, uriase multimi de
tineri vin la Sfintele sale Moaste:
Iata
si o traducere prin google translate a celor scrise de cel ce a postat
inregistrarea pe youtube:
20-a
aniversare a transferului de relicve ale copilului Gabriel remarcat Bialystok
din Polonia Ortodoxă Polonia în acest an sărbătorim 20 de ani de traducerea
moaștele Sf. Mucenic copilul Gabriel Bialystok . În ziua de sărbătoare a sfânt
, sfântul patron al copiilor și tinerilor , mii de tineri din Polonia , Belarus
și Rusia au luat parte la procesiunea tradițională în satul din Bialystok
Zverkov domiciliu martir copii procesiuni Gavriila.Traditsiya în Polonia a fost
reînviat în anii ’80 – beneficiarii , deoarece aproape toți locuitorii din
regiunea Podlasie a credinței ortodoxe , și sute de de mii au participat la
procesiuni procesiuni . Și tinerii cei mai activi . La urma urmei , tradiția a
fost reînviat frății de tineret . O procesiune pe memoria Sf. Mucenic copilul
Gabriel fără tineri , adolescenți și chiar copii ale ortodocșilor în scaune cu
rotile și nu se poate face la toate . După Saint Gabriel secole aproape 3 și
jumătate venerat ca patron ceresc , patronul copiilor și molodezhi.Kazhdy
procesiune , care se desfășoară de la Bialystok în Zverkov crește și noi
jucători – este experiența și rugăciunea , care nu poate lăsa indiferenți
Conform articolului Gavriil Belostoksky de pe wikipedia,
copilul a trait intre 2 aprilie 1684 – 20 aprilie 1690 si este considerat Sfant
in Biserica Ortodoxa Rusa, fiind rapit dintr-un sat din actuala Polonie si ucis
ritualic (blood libel) de catre un evreu.
A fost canonizat in 1820 si este
considerat patronul spiritual al copiilor.
Conform http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2729/sxsaintinfo.aspx are
Sfinte Moaste.
Dar nu doar la ortodocsi sunt declarati
Sfinti copii astfel sacrificati:
Simonino
De ce toate aceste popoare acuzau evreii
de praticarea exact a acelorasi ritualuri?
O inventie comuna? Articolul din
wikipedia se straduie sa explice ca da:
Aidoma site-ul:
Iata insa ce putem citi la CARTE. Dr. Nicolae Paulescu: „SPITALUL, CORANUL,
TALMUDUL, KAHALUL si FRANCMASONERIA” / Detalii despre autor:
„Cel ce varsă sângele unui goi, duce
o jertfă lui Dumnezeu”.
Omorurile rituale
Pentru a arata că omorurile rituale se
comit în realitate şi nu sunt numai efectele imaginaţiei nebune a creştinilor,
– după cum susţin jidanii – vom raporta mai multe cazuri, atât de
demonstrative, încât conving chiar şi spiritul cel mai necredincios. De altfel,
jidovii procedează în această privinţă ca unii criminali care tăgăduiesc
evidenţa, chiar când sunt prinşi asupra faptului.
De la 1071, până la 1670, istoria
înregistrează vreo cincizeci de cazuri de omoruri rituale, atestate de istorici
demni de toată încrederea. De altfel, pentru aceste crime, ovreii au fost de
multe ori maltrataţi şi chiar masacraţi.
Un mare număr dintre aceste cazuri se
găsesc povestite în cartea lui RUPPEKT , din care extragem exemplul următor:
Spovedirea unui ovrei, numit Emanuel fiul unui medic din Genova, convertit la
creştinism, în 1456.
„Acest Emanuel îmi istorisi un fapt de o
cruzime oribilă, care s-a petrecut la Savona,- fapt pe care la văzut cu ochii
şi pe care îl atestă, de mai multe ori, înainte şi după convertire, – adăugând
chiar că băuse din sângele copilului ucis. Îmi spuse că, într-o zi, tatăl său
îl conduse în casa unui ovrei din Savona, şi că acolo se găseau adunaţi alţi
şapte indivizi din naţia lor, care s-au angajat reciproc, cu jurăminte, să nu
descopere niciodată ceea ce aveau să facă şi să păzească secretul până la
moarte.
Apoi aduseră în mijlocul lor, un copilaş
creştin care n-avea mai mult de doi ani. Îl puseră, gol, deasupra unui vas în
care, de obicei, se primeşte sângele la tăierea împrejur a copiilor de ovrei.
Patru din ei luară parte la grozava
execuţie. Unul ţinea întins braţul drept al nevinovatei creaturi; un altul,
braţul stâng; un al treilea îi ţinea capul ridicat, în aşa fel, încât să
formeze crucea, al patrulea, în sfârşit, băga ghemuri de hârtie în gura
nenorocitului copil, pentru a-i înăbuşi ţipetele.
Pe urmă, luând nişte instrumente de
fier, foarte ascuţite şi lungi îndeajuns, îl străpunseră din toate părţile, mai
ales în regiunea inimii, – astfel încât sângele îi curgea din toate rănile şi
cădea în vas. Pentru mine, această tortură fu un spectacol insuportabil şi mă
depărtai cât pu¬tui de locul crimei. Dar, tatăl meu veni repede la mine şi mă
puse să jur că n-am să vorbesc nimănui de ceea ce văzusem în ziua aceea. Pe
urmă, mă apropiai de ceilalţi şi nu mai văzui decât cadavrul copilului, – care
peste puţin, fu aruncat în fundul unei pivniţe a casei.
După aceasta, ovreii tăiară în bucăţi
mici diverse fructe: pere, nuci, migdale, etc, pe care le azvârliră în vasul în
care era adunat sângele. Toţi gustară din această oribilă mâncare. Gustai şi eu
însumi, ceea ce îmi produse greaţă şi un dezgust atât de penibil, încât în ziua
aceea şi a doua zi nu mai putui să iau nici un fel de hrană.
Iată după AMELOT DE LA HOUSSAYE ,
istoric foarte conştiincios, povestirea unui alt fapt, care a fost judecat la
Metz, în anul 1670. În ziua de 23 septembrie 1669, femeia Mangeotte Wfllemin,
din satul Glatigni, se duse la o fântână, la o depărtare de două sute de paşi
de sat, pentru a spăla câteva rufe. Ea era urmată de fiul ei, în vârstă de 3
ani.
La două sute de paşi de fântână, copilul
se împiedică şi căzu; mama sa se întoarse ca să-l ridice, dar copilul spunând
că se va ridica singur, ea îşi continuă drumul şi merse să-şi spele rufele,
încredinţată că el o va urma. După câteva minute, această mamă, văzând că nu-i
mai vine copilul, alergă la locul unde îl lăsase şi, negăsindu-l, se întoarse
îndată acasă, ca să întrebe de el pe bărbatu-său şi pe persoanele ce se găseau
acolo.
Toţi răspunzându-i că nu l-au văzut, se
puse să-l caute mai întâi prin sat, pe urmă la fântână şi prin tufişurile
dimprejur, fără însă să-l găsească. Tatăl, ducându-se pe drumul cel mare ce
merge la Metz, la vreo două sute de paşi de la fântână, întâlneşte mai multe
persoane (între altele pe Daniel Payer şi pe Thibault Regnault), care îi
spuseră că au văzut pe acest drum, un ovrei călare pe un cal alb şi care ducea
dinaintea lui un copil de vreo trei sau patru ani.
Un locuitor din satul Hez, zărind de
asemenea pe acel Jidov, ce avea înaintea sa un lucru pe care îl acoperea cu
mantaua, recunoscu că era Raphael Levy, din oraşul Boulay.
Trei zile după aceasta, se găsi, într-o pădure, cadavrul nenorocitului copil…
Trei zile după aceasta, se găsi, într-o pădure, cadavrul nenorocitului copil…
În timpul procesului, s-a interceptat o
scrisoare în care acuzatul scria şefilor Sinagogei din Metz: „Am intrat în
această mizerie, pentru comunitate”. El fu condamnat să fie ars de viu, şi
sentinţa fu executată în ziua de 17 ianuarie 1670”.
Iată acum un al treilea fapt, cu totul
recent: asasinatul săvârşit, de către jidovii din Damasc, asupra unui călugăr
(capucin), care era numit, de concetăţenii săi, sfântul misionar şi a cărui
caritate nealterabilă era cunoscută de toţi. Acest fapt a fost povestit în
marele uvragiu, Histoire de l’Eglise, de ROHRBACHER , de unde G. DES MOUSSEAUX
a extras pasajele următoare: În ziua de 5 februarie 1840, Părintele Thomas este
chemat într-o casă ovreiască, să altoiască un copil;… dar copilul este bolnav
şi Părintele Thomas voieşte să se retragă. El cedează totuşi invitaţiei
presante să intre în casa vecină, aceea a lui D. (David Harari), cel mai pios
dintre ovreii din Damasc (!), un ovrei pe care creştinii, ei înşişi, îl priveau
ca pe un om cinstit şi pe care Părintele Thomas îl număra printre prietenii
săi.
Îl primiră cu dragoste şi, peste puţin,
veniră cei doi fraţi ai lui D…, pe urmă unul din unchii lor şi alţi doi ovrei,
dintre cei mai însemnaţi din Damasc. Deodată, Părintele Thomas fu apucat pe
neaşteptate de aceşti oameni, care-i vârâră un căluş în gură, îl legară cot la
cot, pe urmă îl ridicară pe sus şi îl duseră într-o odaie departe de stradă.
Veni noaptea şi o dată cu ea, sosi un
haham însoţit de bărbierul ce ia sânge S… (Solomon) pe care sacrificatorii au
contat pentru împlinirea planului lor. – „Haide, S…, taie gâtul acestui om;
pentru asta te aşteptăm.” Însă bărbierul devine palid; curajul îi lipseşte şi
se declară incapabil.
Sacrificatorii, atunci, se pun să
întindă la pământ pe Părintele Thomas şi D… se resemnează să-i cresteze el
însuşi gâtul, cu un cuţit. Dar, mâna îi tremură şi, peste puţin, trebuie sa-l
înlocuiască fratele său A.. (Aron), pe când bărbierul se mulţumeşte să ţină barba
Părintelui…
Sângele este adunat într-un vas, pentru
a fi trimis, mai târziu, marelui haham…Pe urmă, a trebuit să facă să dispară
urmele acestui omor. Jidovii încep, deci, să ardă hainele victimei ale cărei
cărnuri sunt tocate în bucăţele mici, iar oasele sunt zdrobite cu un mai; pe
urmă, această pastă omenească este azvârlită într-o groapă ce serveşte pentru
lături.” Justiţia sirio-egipteană obţine „pe rămăşiţele aproape fumegânde ale
victimelor mărturisirea completă a vinovaţilor”.
Iată un extras din interogatoriul
bărbierului, – după actele procesului, publicate de A. LAURENT, – citat de G.
DES MOUSSEAUX: D… mă chemă la el acasă. Găsii acolo pe hahamul… şi pe Părintele
Thomas, care era legat. D… şi fratele său A… îmi ziseră; ucide pe acest preot.
Răspunsei că nu pot. Ei aduseseră atunci un cuţit. Trântii pe călugăr la pământ
şi, ţinându-l cu unul din asistenţi, îi pusei gâtul deasupra unui lighean mare.
D… apucă cuţitul şi începu să-l taie, iar A.. îi de-te ultima lovitură. Sângele
fu adunat într-un lighean, fără să se piardă o picătură.
Pe urmă, cadavrul fu târât într-o odaie
unde se ţineau lemnele. Acolo îl dezbrăcarăm de haine, care fură arse. Apoi, –
cu servitorul M… care sosise atunci… îl spintecarăm, punând rămăşiţele într-un
sac şi, treptat-treptat le duserăm să le aruncăm în conducte…
– Ce a-ţi făcut cu oasele?
– Le-am spart pe piatră, cu un pisălog…
– Şi cu capul?
– L-am sfărâmat la fel, cu acelaşi instrument.
– Şi cum era sacul în care aţi pus rămăşiţele?
– Ca toţi sacii de cafea, de pânză de împachetat şi de culoare cenuşie.
– Sacul acesta nu lăsa să picure materiile conţinute în intestine?
– Un sac de cafea, când este udat nu lasă să pice ceea ce se găseşte, în el…”
– Ce a-ţi făcut cu oasele?
– Le-am spart pe piatră, cu un pisălog…
– Şi cu capul?
– L-am sfărâmat la fel, cu acelaşi instrument.
– Şi cum era sacul în care aţi pus rămăşiţele?
– Ca toţi sacii de cafea, de pânză de împachetat şi de culoare cenuşie.
– Sacul acesta nu lăsa să picure materiile conţinute în intestine?
– Un sac de cafea, când este udat nu lasă să pice ceea ce se găseşte, în el…”
Justiţia voi să verifice locul unde
ovreii aruncaseră rămăşiţele. Se descoperi canalul şi se găsiră, la intrare,
urme de sânge şi filamente de tendoane… Lucrătorii descinseră în conductă,
scoaseră mai multe bucăţi de carne, o rotulă, un fragment din inimă, nişte
sfărâmături de craniu şi de alte oase, precum şi părţi din calota preotului…”
După asasinarea Părintelui Thomas,
ovreii, hotărâră să se scape şi de servitorul său creştin, Ibrahim Amoran, ale
cărui cercetări puteau deveni compromiţătoare; şi… acest servitor dispăru.
Ne vom mărgini să relatăm câteva părţi
din interogatoriile care privesc al doilea act al acestei drame. Servitorul M…
a fost trimis la F… de stăpânul său, care i-a zis: „du-te de vezi dacă au prins
pe Ibrahim şi ce au făcut cu el. Mă dusei la F… şi găsii uşa închisă cu
zăvorul. Bătui. F… veni şi-mi deschise.
– Îl ţinem, îmi spuse el; – vrei să intri, sau să pleci?
– Voi intra ca să văd, îi răspunsei eu.
– Îl ţinem, îmi spuse el; – vrei să intri, sau să pleci?
– Voi intra ca să văd, îi răspunsei eu.
Intrai într-un mic divan, care dă într-o
curte exterioară, în care se găsesc latrinele; – în aceste latrine, îi aruncară
carnea şi oasele. Uşa fusese baricadată cu o grindă. Găsii acolo pe I. P… şi pe
A. S… ocupaţi să lege mâinile pacientului la spate, cu basmaua sa, după cei
astupaseră gura cu o pânză albă. Pe urmă fu trântit la pământ, de F… şi de
M.F.- fiii lui R…
Aduseră un lighean de aramă spoită, puseră capul prinsului deasupra acestui lighean, şi F… îi tăie gâtul cu propriile sale mâini.
Aduseră un lighean de aramă spoită, puseră capul prinsului deasupra acestui lighean, şi F… îi tăie gâtul cu propriile sale mâini.
Y…, M…, F… şi eu, îi ţineam capul. A..,
fiul lui R… şi I. P… îi ţineau picioarele şi se aşezaseră peste ele. A. S… şi
ceilalţi (erau opt cu toţii), ţineau bine trupul, pentru ca să-l împiedice să
se mişte, până ce sângele va fi încetat să curgă.
– Ce s-a făcut cu sângele şi cine la luat?
– Adevărul este că Y…, luă ligheanul şi vărsă sângele într-o sticlă, – pe care o ţinea în mână A. S…, – printr-o pâlnie nouă de tinichea, ca acelea pe care le întrebuinţează negustorii de ulei. După ce fu umplută, A. S. o dădu lui Y…
– De ce mijloc s-au servit ca să-l facă pe servitor să intre acolo?
– Am mai spus… că erau adunaţi cinci inşi în stradă, lângă poartă, – că servitorul veni să întrebe de stăpânul său, – şi că Y… îi răspunse: „Stăpânul tău a întârziat la noi; vaccinează un copil; dacă vrei să-l aştepţi, intră şi du-te de-l găseşte”. El intră, şi se întâmplă ceea ce am declarat”.
– Ce s-a făcut cu sângele şi cine la luat?
– Adevărul este că Y…, luă ligheanul şi vărsă sângele într-o sticlă, – pe care o ţinea în mână A. S…, – printr-o pâlnie nouă de tinichea, ca acelea pe care le întrebuinţează negustorii de ulei. După ce fu umplută, A. S. o dădu lui Y…
– De ce mijloc s-au servit ca să-l facă pe servitor să intre acolo?
– Am mai spus… că erau adunaţi cinci inşi în stradă, lângă poartă, – că servitorul veni să întrebe de stăpânul său, – şi că Y… îi răspunse: „Stăpânul tău a întârziat la noi; vaccinează un copil; dacă vrei să-l aştepţi, intră şi du-te de-l găseşte”. El intră, şi se întâmplă ceea ce am declarat”.
„Ar fi greu, zice G. DES MOUSSEAUX să-ţi
închipui o bogăţie şi o precizie de amănunte mai remarcabile, ca acelea care
ies din gura celor ce depun”. Să mai ascultăm şi câteva din depoziţiile
autorilor acestei crime înspăimântătoare, în ceea ce priveşte întrebuinţarea
sângelui de creştin.
„Cu ce scop aţi omorât pe Părintele
Thomas?
– Ca să-i luam sângele, – răspunde jidovul D… L-am strâns într-o sticlă albă, sau khalabiehs, pe care am trimiso la hahamul A., – sângele fiind necesar la împlinirea datoriilor noastre religioase.
– La ce serveşte sângele în religia voastră?
– Se întrebuinţează la azime…
– Pentru ce n-aţi păstrat sângele la voi?
– Obiceiul vrea ca sângele să stea la haham.”
– Ca să-i luam sângele, – răspunde jidovul D… L-am strâns într-o sticlă albă, sau khalabiehs, pe care am trimiso la hahamul A., – sângele fiind necesar la împlinirea datoriilor noastre religioase.
– La ce serveşte sângele în religia voastră?
– Se întrebuinţează la azime…
– Pentru ce n-aţi păstrat sângele la voi?
– Obiceiul vrea ca sângele să stea la haham.”
„Întrebare hahamului A.:
– Cine ţi-a remis sângele?
– Hahamul Y… se înţelesese cu A., şi cu alţii ca să aibă o sticlă de sânge omenesc şi acest haham mă înştiinţă şi pe mine. Fraţii A.. îi făgăduiră că, chiar dacă ar trebui să-i coste o sută de pungi de bani, tot i-o vor obţine. Fuse-i, în urmă, informat de dânşii că aduseseră o persoană, pentru ca să o omoare şi să-i ia sângele, şi îmi ziseră; du-te la hahamul Y…
– Ai întrebat pe hahamul Y…, dacă trimite din sângele acesta în alte locuri?
– Hahamul Y… mi-a spus că trebuie sa trimită din el la Bagdad.
– Au venit din Bagdad scrisori care să-l ceară?
– Hahamul Y… mi-a spus-o…
– Şi la ce este trebuincios sângele? Îl pun oare în pâinea azimă şi toată lumea mănâncă din ea?
– De obicei, sângele, pus în azimă, nu este pentru popor, ci pentru persoanele zeloase. Hahamul Y…, rămâne la cuptor în ajunul sărbătorii azimelor. Acolo, oamenii zeloşi îi trimit făina, din care el face pâinea. El însuşi frământă pasta, fără ca nimeni să ştie că pune în ea sânge, şi trimite pâinea acelora cărora le aparţine făina”.
– Cine ţi-a remis sângele?
– Hahamul Y… se înţelesese cu A., şi cu alţii ca să aibă o sticlă de sânge omenesc şi acest haham mă înştiinţă şi pe mine. Fraţii A.. îi făgăduiră că, chiar dacă ar trebui să-i coste o sută de pungi de bani, tot i-o vor obţine. Fuse-i, în urmă, informat de dânşii că aduseseră o persoană, pentru ca să o omoare şi să-i ia sângele, şi îmi ziseră; du-te la hahamul Y…
– Ai întrebat pe hahamul Y…, dacă trimite din sângele acesta în alte locuri?
– Hahamul Y… mi-a spus că trebuie sa trimită din el la Bagdad.
– Au venit din Bagdad scrisori care să-l ceară?
– Hahamul Y… mi-a spus-o…
– Şi la ce este trebuincios sângele? Îl pun oare în pâinea azimă şi toată lumea mănâncă din ea?
– De obicei, sângele, pus în azimă, nu este pentru popor, ci pentru persoanele zeloase. Hahamul Y…, rămâne la cuptor în ajunul sărbătorii azimelor. Acolo, oamenii zeloşi îi trimit făina, din care el face pâinea. El însuşi frământă pasta, fără ca nimeni să ştie că pune în ea sânge, şi trimite pâinea acelora cărora le aparţine făina”.
Rezultatul procesului a fost că, – din
şaisprezece ovrei, implicaţi în asasinatul Părintelui Thomas şi al servitorului
său, – doi au murit în timpul procedurii, patru au obţinut iertare pentru că au
făcut destăinuiri şi zece au fost condamnaţi la moarte”
Jidanii din Europa, la această noutate
care îi tulbura groaznic, începură să ţipe – nu împotriva vinovaţilor, – ci
împotriva justiţiei”. După ce au oferit consulului Franţei, milioane, care au
fost refuzate, – ei au inundat cu aur autorităţile sirio-egiptene şi, delegaţii
lor, MONTEFIORE şi CKEMIEUX, (pe care îi vom întâlni din nou mai departe),
ducându-se în Egipt, obţinură de la Kediv amnistia sau mai bine zis iertarea
acuzaţilor, – căci ea le-a fost acordată fără reînoire de anchetă şi fără
reluarea procesului, faptele fiind probate şi nediscutabile”.
Iată termenii firmanului, cu care ovreii
fură obligaţi să se mulţumească: „Prin expunerea şi după cererea d-lor Moses
Montefiore şi Cremieux, – care au venit la noi ca delegaţii tuturor europenilor
care profesează religia lui Moise, – am recunoscut, ei doresc punerea în
libertate şi siguranţa pentru acei dintre ovrei care sunt deţinuţi şi pentru
cei ce au fugit, din pricina instruirii afacerii Părintelui Thomas, călugăr din
Damasc, el şi servitorul său Ibrahim. Şi cum, din cauza unei populaţii atât de
numeroase, nu ar fi convenabil să refuzăm rugămintea lor, ordonăm ca
prizonierii ovrei să fie puşi în libertate şi să se dea, celor fugiţi,
siguranţa pentru întoarcerea lor…”.
Astfel de crime, în faţa cărora te apucă
groaza, continuă să se comită chiar şi azi. Fără să mai vorbim de omorul din
Tisza-Elzlar, cunoscut de toţi, vom povesti două cazuri petrecute acum câţiva
ani.
Monitorul Romei, din 15 iunie 1883, cită
un omor ritual care avusese loc la o dată cu totul recentă. Un copilaş, –
aparţinând uneia dintre familiile greceşti cele mai însemnate din Smirna – fu
răpit în apropierea paştelui ovreiesc. Patru zile după aceea, i se găsi, pe
malul mării, cadavrul, străpuns de mii de lovituri de pumnal. Mama sa, nebună
de durere, acuză sus şi tare pe ovrei de acest omor. Populaţia creştină se
ridică în masă şi alergă în cartierul ovreiesc, unde avu loc un masacru
îngrozitor, în care pieiră peste 600 de jidani.
În 1881, la Lutcza, – un mic sat din
Galiţia austriacă, – a fost comisă o crimă rituală asupra unei tinere fete,
numită Francisca Mnich. Trei acuzaţi (Moise Ritter, nevasta sa şi un alt jidan
complice), fură condamnaţi la moarte, în ziua de 21 decembrie 1882, de juraţii
din Rzeszov.
Curtea superioară de justiţie casă
judecata, pentru că procedura nu fusese îndeplinită şi trimise pe ovrei
înaintea tribunalului din Cracovia, care, la 10 octombrie 1883, reînnoi tripla
condamnare la moarte.
În momentul de faţă se judecă la Kiev
procesul unui omor ritual, săvârşit de un jidan Beilis, împreună cu mai mulţi complici,
asupra unui biet băieţel de 6 ani, Iuscinski. Opt zile după omor fu găsit,
într-un şanţ, cadavrul nenorocitei victime, străpuns de 47 lovituri de pumnal.
Dar, ceea ce aruncă o vie lumină asupra
intelectului jidovimei întregi, e faptul că, înainte de a se da verdictul toată
presa ovreiască din Europa şi de la noi , s-a năpustit, cu o furie nebună, ca
şi în timpul procesului din Damasc, – nu asupra omorâtorilor, – ci asupra
Ţarului, asupra răposatului Stolipin, asupra oligarhiei din Rusia,… până şi asupra
juraţilor – din Kiev, pe care îi numeşte ţărănoi inculţi.
La noi, în România, asemenea crime
trebuie să fie foarte uşor de realizat. Acum 4 sau 5 ani, se găsi în Bucureşti,
pe un maidan, un băiat mort de o moarte violentă. Pentru a stabili identitatea
cadavrului, poliţia publică o înştiinţare, adresată părinţilor care pierduseră
de curând un fiu, pentru a veni să-i recunoască corpul.
Atunci, spre stupefacţia generală, se
văzură vreo douăzeci de mame, venind dezolate la morgă, ca să reclame fiecare
trupul copilului ei, care dispăruse fără să i se mai dea de urmă.
De asemenea, G. DES MOUSSEAUX vorbeşte de „numărul, cu mult mai mare de cât şi-l închipuie cineva, de oameni, de femei şi mai ales de copii, care în anumite oraşe ale Europei, dispar pentru totdeauna, fără să lase cea mai mică urmă, spre marea înmărmu¬rire a rudelor lor”.
De asemenea, G. DES MOUSSEAUX vorbeşte de „numărul, cu mult mai mare de cât şi-l închipuie cineva, de oameni, de femei şi mai ales de copii, care în anumite oraşe ale Europei, dispar pentru totdeauna, fără să lase cea mai mică urmă, spre marea înmărmu¬rire a rudelor lor”.
Dar, să vedem, pentru ce motiv iudeii
săvârşesc omoruri rituale asupra creştinilor? Ne vom adresa pentru aceasta, la
scrierea unui fost haham, trecut la creştinism şi botezat sub numele de Neofit.
Examenul cărţii Înfruntarea jidovilor
asupra legii şi a obiceiurilor lor”, de NEOFIT
„A ucide pe creştini şi a le lua
sângele…”, – zice NEOFIT, – este o taină a ovreilor, sau mai bine zis o
rătăcire, care astăzi este cunoscută, căci „o au scris mulţi”.
Dar, adaugă el, nu mi s-a întâmplat să văd nicăieri:
Dar, adaugă el, nu mi s-a întâmplat să văd nicăieri:
1. – pentru ce ucid
jidovii pe creştini?
2. – ce fac ei cu sângele creştinilor?
2. – ce fac ei cu sângele creştinilor?
NEOFIT vrea să lămurească aceste două
secrete, pe care le cunoaşte bine, căci, zice el, „fiind rabin şi învăţătorul
ovreilor, au fost descoperite mie şi le-am păzit până ce am primit Sfântul
Botez”.
„Mai întâi, să se ştie că această taină
nu este cunoscută de toţi jidovii, ci numai de rabini sau de hahamii lor, de
cărturarii şi de fariseii lor, ce se numesc de dânşii hasindem. Şi această
taină o păzesc ei cu mare scumpătate”.
În plus, – acest ultragiu faţă de
omenire „nu este scris nicăieri. Rabinii îl lasă fiilor lor cu blesteme
îngrozitoare, ca aceştia să nu-l descopere, nici proştilor dintre ovrei, nici
creştinilor, – chiar dacă li s-ar întâmpla să sufere tot felul de munci.
Astfel, de pildă, mărturisesc în frica lui Dumnezeu, că atunci când am ajuns la
vârsta de 13 ani şi când tatăl meu mi-a pus pe cap cornul acela, – ce se numeşte
tăfilis, – mi-a descoperit taina privitoare la sângele de creştin şi m-a
afurisit, pe toate stihiile cerului şi ale pământului, ca să nu descopăr
secretul acesta, nici chiar fraţilor mei.
Şi când mă voi căsători şi voi avea până
la 10 feciori, să nu îl fac cunoscut, decât numai unuia singur, adică aceluia
care va fi mai deştept, mai învăţat şi, în acelaşi timp, capabil de a-l
înţelege; – iar la partea muierească nu trebuie nicidecum să-l descopăr.
Şi îmi mai spuse: Fiule, să nu te
primească pământul, de vei dezvălui taina aceasta, – măcar de ţi se va întâmpla
să te faci şi creştin. Astfel îmi grăi tatăl meu”.
Principalul motiv al crimelor rituale
este, marea ură ce au ovreii asupra creştinilor, părându-li-se că, făcând
această ucidere, aduc jertfă lui Dumnezeu… Într-adevăr, rabbi Solomon (Talmud)
zice: celui mai blând dintre şerpi, scoate-i creierii, – iar pe cel mai bun
dintre creştini, ucide-l – adică, dator este orice jidan să omoare un creştin,
fiind convins că cu aceasta se va mântui”.
Această ură este întipărită în sufletele
ovreilor încă din copilărie. Înainte chiar de a începe să arate copiilor A, B,
C, dascălul trebuie să-i înveţe să-i hulească pe creştini, pentru ca să ştie,
când vor trece pe lângă o biserică creştinească, să zică: şacăţ te şaţine
văsaef tăsavinichi hăirimi – cuvinte care înseamnă: spurcata spurcaţilor,
necurata necuraţilor, să fii afurisită”.
„Aşijderea, când văd ducând vreun
creştin mort la groapă, dator este tot jidovul să zică: saium had, lamuhar
trii, – adică: azi am văzut un păgân mort, mâine să văd doi. Hulele acestea,
chiar şi un copil mic trebuie să le ştie. Mai pe scurt, dacă jidovii au atâta
ură şi vrăjmăşie împotriva creştinilor, este pentru că scrie la TALMUD: „nu se
cuvine a numi pe altcineva cu numele de om, – decât numai pe ovrei”.
NEOFIT indică apoi ce fac jidanii cu
sângele cel strâng în timpul crimelor rituale şi spusele lui se aseamănă cu
mărturisirile acuzaţilor din Damasc.
1. – Jidanii
întrebuinţează sânge de creştin pentru ca să prepare leacuri împotriva unor
boli, de care suferă, – şi pentru ca să facă farmece.
Astfel, de patru ori pe an, la începutul anotimpurilor, – „pentru ca să evite căderea akifei, adică a unui sânge ce pică din văzduh pe mâncărurile lor şi omoară îndată pe cel ce gustă din ele, – jidovii întrebuinţează un piron de fier, ce a fost băgat în sânge de creştin muncit şi pun peste bucate. De altfel, la calendarul lor scrie şi minutul în care cade sângele acela, – şi merge hahamul cu un ceas sau două mai înainte, din casă în casă şi dă de ştire”.
Astfel, de patru ori pe an, la începutul anotimpurilor, – „pentru ca să evite căderea akifei, adică a unui sânge ce pică din văzduh pe mâncărurile lor şi omoară îndată pe cel ce gustă din ele, – jidovii întrebuinţează un piron de fier, ce a fost băgat în sânge de creştin muncit şi pun peste bucate. De altfel, la calendarul lor scrie şi minutul în care cade sângele acela, – şi merge hahamul cu un ceas sau două mai înainte, din casă în casă şi dă de ştire”.
2. – Aşijderea, la nuntă,
tinerii soţi postesc o zi în-treagă, nemâncând şi nebând nimic. Şi spre seară,
vine rabinul, care le dă la amândoi să mănânce un ou copt, presărat cu cenuşă
în loc de sare. Această cenuşă o fac, arzând în foc o pânză înmuiată în sânge
de creştin chinuit. În acelaşi timp, hahamul zice încet nişte descântece, ca
noii soţi „să poată înşela pe creştini şi să poată mânca şi sudoarea
creştinului, ca şi cum ar mânca sângele său.
3. – Rabinii mai
întrebuinţează sânge de creştin muncit, la tăierea împrejur, amestecând, în
vin, o picătură din sângele acesta şi o picătură din sângele ce curge din rana
făcută pruncului şi punând, cu degetul cel mic, de două ori, câte puţin din
acest amestec, în gura copilului. Această datină este necesitată de îndoiala în
care se găsesc hahamii, care nu ştiu dacă Iisus, fiul Mariei, a fost sau nu
adevăratul Mesia. „Şi cum Hristos a scos din iad, prin sângele său, sufletele
oamenilor care n-au fost botezaţi cu apă, aşa şi pruncul acesta, nebotezat cu
apă, să se mântuiască prin sângele unui creştin botezat cu apă, – sânge vărsat
prin munci ca şi al lui Hristos”.
4. – Când moare un ovrei,
hahamul ia un albuş de ou şi o picătură de sânge de creştin muncit, le amestecă
şi stropeşte cu ele mortul, – zicând, în acelaşi timp, stihul din proorocirea
lui Iezechiel: „Şi voi stropi peste voi cu apă curată şi vă veţi curaţi de
toate spurcăciunile voastre.
5. – Aşijderea la 9
iulie, jidovii fac plângerea Ierusalimului; atunci rabinii şed jos pe pământ,
îşi pun pe frunte cenuşă, ce conţine sânge de creştin chinuit şi mănâncă un ou
copt, presărat cu aceeaşi cenuşă; iar mâncarea aceasta se cheamă de dânşii
Săida amafsăncâs.
6. – La Paşte, hahamii
fac separat o azimă, numită eficoimon, conţinând puţină cenuşă din sânge de
creştin, care trebuie să fie chinuit, precum şi Iisus Hristos a fost chinuit.
Pentru aceasta, ei fură copii mici, ca să poată mai uşor să îi chinuiască şi
pentru că Hristos a păzit fecioria. Orice ovrei, până la cel mai mic, trebuie
să mănânce, din azima aceasta, o bucată de mărimea unei măsline.
7. – La sărbătoarea
numită Purim, jidovii omoară pe un creştin care înfăţişează pe Aman, persecutorul
lor. Hahamii îi iau sângele şi fac cu el mici turte dulci triunghiulare, pe
care le trimit la toţi ovreii. Această trimitere se numeşte Maschloiamunas. În
seara de Purim, jidanii caută să fure copii de creştin şi îi ascund până la
paşte, care este aproape, – pentru ca să le ia sângele şi pe urmă să-i omoare .
